I think we are.

tumblr_lopwik949T1qlaa6wo1_500_large

 

It’s you.

You don’t care what you are doing because as long as that one special person is next to you then you are happy, whether it’s going out or just having a lazy day at home watching movies and eating food,you cherish all these moments with them because that special person is the one you enjoy seeing and being around everyday, that person is someone you can turn to with all your problems and they will be there for you though it all.

Every conversation, hug, kiss, or whatever you always look forward because is your heart you truly love them and you wouldn’t have it any other way, you know? It’s that relationship that through whatever happens you are going to stick by there side and support them. I think we are all just looking for that one person that we can be ourselves around, that one person who will love you and accept who you are, your silly awkward side and your serious side too. We are all just looking for that “comfortable relationship”, you know?

It’s  simply that “comfortable relationship”where you can be yourself and not be afraid of them judging you, after all „love” is “acceptance” of one another regardless of “flaws” or anything else.

I think, I miss you.

It doesn’t matter how I beggin my writings because by the end they’re all about you.

tumblr_n4xy2jV4ED1sjp11yo1_500

Anunțuri

Regina Nopții de Lilia Calancea | Recenzie

cv1

Autor: Lilia Calancea
Titlu: Regina Nopții
Editură: Pontos
Nota dată de mine: 4/5
___________________________________________

„Să nu-ți fie frică să iubești. Nu fiecare are a doua șansă în iubire.”

Regina Nopţii este un roman ce se serveşte cu o ciocolată caldă într-o seară tîrzie de weekend. De ce tîrzie? – Probabil că  noapte preferăm să credem în magie. Deşi subiectul îl ştim cu toţi, totuşi se găseşte uneori o istorie de dragoste pe care dorim s-o trăim, sau să încercăm să furăm din ea cîte ceva. În definitiv ce-i dragostea, dacă nu setea aia nebună de a căuta mereu imposibilul: o lume în care să trăim doar noi doi, fiindcă ne iubim, şi vrem s-o facem un infinit de timp.

Personajul principal al romanului este Adriana, un personaj care încercă să-şi găsească acel loc, acel oraş, acei oameni care să-i ofere liniştea. Zice ea că s-a căsătorit prea repede şi tot repede a divorţat, ne mai spune că la alţii iubirea moare încet, în agonie dar a ei a murit imediat. Apoi, asta n-a fost asta iubire, dragă Adriana!

Îşi construieşte repede o carieră frumosă, devine şefă la o redaţie de modă, îşi poate permite orice doreşte, are un salariu pe care nu mulţi bărbaţi îl au. Are amanţi şi primeşte atenţie necesară de la bărbaţi, dar nu-i fericită. Nu-i ferictă fiindcă nimeni n-o tratează, zic eu, simplu, fără multă seriozitate, ca o dragoste copilărească, uneori să fim sinceri, ne dorim asta mai mult decât o vacanţă pe o însulă în Grecia.

Adriana la scurt timp parcă se sufocă şi decide să plece cît mai departe. Unde?- oriunde! Alege să plece, să fugă, să uite obişnuinţele zilnice pe care le are, să uite gălăgie de la oficiu şi pe ei, foştii iubiţi. Şi-a ales o destinaţie, şi-a luat bilet şi în scurt timp o găsim pe o mică însulă. Primul lucru care îl face: admiră liniştea. Serios, într-o lume grăbită liniştea ne  lipseşte, fiindcă liniştea de care avem nevoie este în noi, uneori noi avem nevoie de noi, avem novoie să facem o călătorie pentru a ne regăsi pe noi înşine. După scurt timp închiriază un scuter, merge cu viteză spre o mănăstire. Viteza şi liniştea demonică îi crează o libertate de care Adriana profită la maxim, şi uitînd că merge cu viteză prea mare la o curbă face un acindet. Din acest moment ea-l cunoaşte pe el, Dimitris. Continuă lectura

Ce miros are moartea?

Nu-mi amintesc prea multe din ziua spânzurării mele. Nu cred că e din cauza fricii, căci nu mi-a fost nicio clipă frică de moarte, poate doar din cauza memoriei mele care niciodată nu m-a ajut

Aveam douăzeci și șapte de ani și fusesem condamnat la moarte. Nici nu mai conta pentru ce, o meritam și eram pregătit. Am deschis ochii și-am văzut ștreangul. Gros, rezistent, mirosind a frică de la toți ceilalți ce muriseră înaintea mea. Am zâmbit. Mi-am întors puțin capul spre stânga. Colonelul nu se mișca, nici 2-3 soldați, nici popa care îmi era bun prieten, cu toate că eu nu credeam în Dumnezeu; nici grămada de oameni care mă priveau înmărmuriți. Ce naiba i-o fi apucat. Nu dau spectacol în aer liber și nici măcar nu îi cunosc. Unora le place să vină doar ca să vadă cum mor oamenii cu ditamai ștreangul de gât.

Cred c-o să înceapă să plouă. Călăul s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr în semn de resemnare și încurajare. Cred că mai mult pentru liniștea lui sufletească, pentru că eu eram pregătit să mor. Aveam un zâmbet șters pe față. Mi-au adus un scaun jerpelit cu 3 picioare. Ca răsplată pentru câte am făcut pentru nenorocita asta de țară nici măcar un scaun cu patru picioare nu au fost în stare să-mi aducă. Continuă lectura

00.06.14| Fragmente din jurnal

cv

 

 

Cred c-o să înceapă să plouă.

Avem inimă, deci suntem oameni, noi trebuie să ne bazăm pe raţiune, să stăm cu picioarele pe pământ ancoraţi în principii stupide, principii recomadate de alții, dar ei oare le urmează? Ciudat fapt, toți dau sfaturi și tot ei ajung să greșească.

Aș construi o lume perfectă pentru tine și aș închide-o într-un cub mic de sticlă, cu o etichetă pe care scrie Noi. Poate mi-aș vinde și sufletul pentru câteva minute în care tu să privești prin ochii mei, să simți ce simt și eu când te privesc, să vezi ce ființă minunată ești. Te rănesc, dar știi bine că nu mai am nici inimă, ci doar un organ aflat în stare de latență care pompează ocazional cantitatea strict necesară de sânge prin organism. Reflex involuntar. Așa cum tu alergi prin mintea mea când sunt trează, când dorm, când încerc să meditez, când îmi umplu ambii plămâni cu fum cenușiu, chiar și atunci când îmi crestez carnea pentru că nu văd altă scăpare.

Fără să realizez, ai devenit cel mai frumos reflex.

 

 

07.11.13| Fragmente din jurnal

vobr

 

Zi de toamnă. În casă e frig, afară plouă și bate vîntul. Camera mea e mică, mult prea mică. Pe lângă sutele de cărți mai am un pat și o masuță. Îmi place să citesc, să găsesc mai multe personaje și să mă regăsesc prin ele.  Mi-ar fi plăcut să am o cameră mai mare, sau să am o casă departe de oameni. Oamenii îmi displac. Deși, mă simt bine aici, sunt singur și toți îmi dau pace. Despre mine nu știu ce să spun, probabil că nu sunt prea brav și că urăsc oamenii. La școală o duc bine doar cu profu’ de literatură, la el nu am restanțe, în schimb la restu am la toate.  Și mereu, astăzi ca și ieri, stau și privesc pe geam toată noapte, îmi place să privesc întunericul, nu prea înțeleg de ce unii cred că-i înspăimântător, mie îmi pare liniștit.
E liniște, și asta-mi place.

Through the Rain.

Fresh-Strength-Motivational-Quotes-Wallpaper

 

If you die

If you die, at this moment, what will die with you?

What dreams? What ideas, what talents? That you allowed fear and procrastination to hold you back. Only to realize that you’ve never lived.

If tomorrow wasn’t promised, what would you give for today. Forget everything else. What would you spend today, think about.

Yourself? Or the man that’s beside you?

Se7en devils [ Capitolul 1]

1V

Vineri, 10 Octombrie.

De două zile ploaia și  frigul nu mai  părăsesc orașul, deși pe vremea aceasta în Alaska așa merg treburile. Orașul parcă îi hipnotizat de o tăcere demonică. Ceața, ploaia, frigul – sunt probabil cuvintele perfecte care ar caracteriza acest ținut. Plouă foarte tare, oamenii care nu au treabă prin oraș prefera să stea acasă la cald și să evite răceala de afară. Picăturile se ciocănesc în geam, lăsând un sunet plăcut care te cheamă la un somn adânc.

E ultima lecție pe azi, elevii scriu un test.Will, ca profesor decide să nu piardă timpul  privindu-i, alege o carte și începe să citească. „Inima destăinuitoare” de  Edgar Allan Poe, știe nuvele aprope pe de rost, de altfel ca multe alte opere scrise de Poe. Începe cu fragmentul preferat, „ADEVĂRAT! Nervos, foarte, îngrozitor de nervos am fost şi sînt încă; însă de ce să susţii că aş fi nebun? Boala mi‑a ascuţit simţurile, nu mi le‑a distrus, nu mi le‑a tocit. Mai presus de toate, auzul îmi era ascuţit. Auzeam toate lucrurile din cer şi de pe pămînt. Auzeam multe lucruri din iad. Cum atunci să fiu nebun? Ascultă! Şi observă cît de normal, cît de calm îţi pot relata întreaga poveste.” Îi privește pe elevi, îi vede cum scriu și sunt inofensivi, dar sunt oare? Cîți dintre ei pot deveni monștri peste noapte? Privește cum picăturile se ciocnesc de geam și savurează acel sunet. În continuare plouă foarte tare.

Will e profesor de psihologie la Tennes University. Azi  elevilor le-a dat să scrie un test pe ultimele capitole. La sfârșitul testului, elevii trebuie să scrie un eseu cu tema „Creierul – singurul univers care încă nu a fost explorat”. Will, știe că creierul nu reprezintă cea ce noi credem că este, nu noi îl controlăm ci el pe noi. Vrem sau nu ăsta-i adevărul. Sună, lecția a luat sfârșit. Elevii se ridică din bănci, se apropie și îi dau testele. Mulți dintre ei își sună părinții sau prietenii ca să vină dupa ei, alții așteaptă să vină autocarul care să-i ducă acasă. Plouă și pare că nu o să se oprească degrabă. În clasă e liniște, nu e nimeni înafară de Will. Decide să controleze unele dintre lucrări, ca să mai treacă timpul. Acasă oricum nimeni nu-l așteaptă.

– Will, ăăă, dormeai? Am venit să verific dacă totul e bine, am vazut că este lumină în clasă și uite că am venit aici.
– Hey Kate, da, am adormit în timp ce verificam ceva pe aici. Mergem acasă, te conduc?
– Îhî, dacă poți.
Ploaia s-a oprit, în schimb a lăsat o ceața care a invadat tot orașul. Vizibilitatea este redusă. Merg încet, Kate nu trăiește departe de el, doar la cîteva străzi depărtare. La radio transmit cod galben, avertizîndui pe oameni să stea acasă și să evite drumurile. Mergând, brusc multe păsări îi asaltă mașina.
– De ce zboară așa de jos?
– Ceața probabil, nu știu.
Unul după unul, corbii lovesc mașina, lăsând pe parbriz zgârieturi. După ceva timp e liniște, corbii au plecat lăsîndu-i pe ei în ceață. Will accelerează că să ajungă mai repede acasă. După ceva timp ajunge la Kate, o lasă acasă și merge la el acasă.

A ajuns acasă. E obosit și stors de puteri, își ia o pastilă de dormit și se adâncește în somn. Sunetul televizorului l-a trezit.

– Sânge? De unde am sânge pe mâini?
Se duce la baie să-și spele mânile.
– KATE!? Ce cauți… ăăă. Ce?
Kate era întinsă jos pe podeaua din baie, era moartă, se vedea clar că nu mai respiră.

– Stai, dar nu am ucis-o eu, nu? Ce dracu, am lasat-o acasă, dupa am venit și am adormit, sau nu?

Sfârșitul primului capitol.

 

 

 

Philosophy after sunset

apoptosis organism

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Conștientizezi că exiști, gîndești, chiar te poți vedea în oglindă, dar…

Probabil, fiecare, mai degrabă sau mai tîrziu se întreabă ‘ Cine sunt / Care-i sensul ? ‘. În aceste momente de refugiu, inevitabil încerci să abstractizezi un absolut, un principiu veșnic care să te consoleze. Dar nu putem ieși din propriile limite, suntem  închiși într-o colivie, gîndim ca ‘oamenii’, ghidați de instincte.

Cînd vezi îți folosești ochii, cînd auzi îți folosești urechile, dar ce-ți folosești atunci cînd gîndești ? Rețeaua neuronică ? La drept vorbind suntem doar o sinapsă închisă undeva, nu credeți ?

Vedem pentru că ochiul ne transmite un impuls atunci cînd este excitat de fotoni. Atunci de unde apar halucinațiile ? care-i diferența între un vis și ceia ce este considerat realitate ? acel impuls transmis de organul vizual în baza căruia percepem  această realitate ?. Dar ce…

Vezi articol original 111 cuvinte mai mult

Sicriuri, praf, vînt…

Sicriuri, praf, vînt…

tumblr_lp68kpCPlY1qmb3sjo1_500

Plouă, și era vînt…
Doar fantome am prin gând.
Plouă, și era vînt…
Înconjurat de întuneric, eu cânt

Monumente – chipuri care plâng,
Cu flori uscate, fiindcă-i frig.
Cavou cu diamante incrustat,
Și de fantome înconjurat.

E ploaie, plouă cu vînt,
Mi-e frig, gândurile-mi sunt purtate de vînt,
Cânt, înconjurat de întuneric.
Și-mi vine sfârșitul feeric.

Un cântec se aude-n depărtare,
Dar nu-i un simplu câtec, doar pare…
Sicriuri, praf, vînt…
Eu plec, metaforic vorbind.

Și mă întorc în sicriu,
Mă așez, și-ncep să scriu,
Pentru tine o fac,
Fiindcă te plac. Continuă lectura